Воскресенье, 27 05 2018
Войти Регистрация

Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *

Переводы детской литературы на Севере Молдавии

  • Среда, 21 Февраль 2018 00:07
  • Автор  Созвучие

      То, что в нынешней Молдове серьёзная «напряжёнка» с литературой для детского и юношеского возраста – ни для кого не секрет, автор уже не раз говорил об этом в своих публикациях. Надо честно признать: время, когда Советская Молдавия, в широком кругу братских социалистических республик, была одним из лидеров по количеству пишущих детских авторов и выпущенных книг – далеко позади. Эта основополагающая часть платформы культурного и духовного формирования будущих поколений, практически, не поддерживается молдавскими государственными институтами. От многократного банального повторения общеизвестной истины, что без качественной высокохудожественной книги невозможно воспитать и вырастить достойного гражданина, «слаще во рту не становится». Благостные перемены приносят не звонкие речи и громкие слова, а – конкретные дела!..

      Писатели и поэты Севера Молдавии, образующие филиал «NORD» во главе с признанным писателем, поэтом и публицистом, а также детским автором - Виктором Панько, давно осознав эту проблему, пытаются собственными силами, хотя бы частично, исправить сложившуюся ситуацию. У нас есть немало литераторов, которые довольно плодотворно трудятся на этой непростой, но благодатной ниве.

      В связи с выше сказанным, хочу обратить внимание на секретаря Рышканской районной писательской организации филиала – Лидию Мотрю, известную писательницу и поэтессу Севера Молдовы, талантливую переводчицу и популяризатора детской литературы на молдавском языке…  Лидия Константиновна предложила воспользоваться моими дружескими связями с именитыми белорусскими и другими заграничными авторами и заняться переводами тех произведений, которые, несомненно, будут интересны именно молодому поколению Молдавии. Зная прекрасное владение Лидией Константиновной всеми оттенками родной речи, которые мне – молдавскому русину, пока не по плечу, я – согласился.

      Наш энтузиазм нашёл отклик у многих, свои работы прислали – Николай Чергинец, Георгий Марчук, Иван Чарота, Геннадий Пашков, Алесь Бадак, Мария Рудович, Николай Метлицкий. В прошлом году, в связи с 500-летием первой печатной белорусской книги, мы перевели замечательную фантастическую повесть «В гостях у Франциска Скорины», созданную коллективом «Ева Нэмм» под руководством Елены Стельмах, отрывки из которой мы зачитывали местным детишкам на творческих встречах и мероприятиях филиала.

       Моё знакомство с директором Государственного литературно-мемориального музея Якуба Коласа Зинаидой Комаровской навело нас на мысль о переводе на молдавский язык некоторых произведений классика белорусской литературы. Сотрудница музея Светлана Шиманович любезно предоставила детские рассказы Мастера – «Хмарка», «Рак-усач» и «Савось-проказник», которые мы с удовольствием перевели. К сожалению, по семейным обстоятельствам, мне не удалось побывать на праздновании 135-летия со дня рождения великого белоруса, но выполняя обещание, данное друзьям из музея, публикую здесь перевод рассказа «Хмарка»:

NOURAȘUL

Nici un fel de griji și amărăciuni nu știa acest frumos nouraș. Ea nu știa din ce și de unde a apărut pe lume ea și cine-i este mama. Poate de aceia ea era atît de fericită; că nimic nu știa despre Dumnezeiasca lumină.

Acea zi, mai corect acea dimineață, cînd nourașul sa ivit pe cer, era o dimineață tăcută într-atât că se auzeau cum cântă stând pe o frunză rătundă ce se numește ”Calujnița verde”, doi greierași minunați. cioara care se învârtea pe lângă copacul de stejar cu multe scorburi; unde se afla cuibul, ea țipa de părea, că-i o triplă de periat; ce se auzea peste tot, se sfădea cu cocostârcul ce avea un nas lung și picioare înalte, care nici cu urechia nu atrăjea atenție la pălăvrăgitul vecinei, care era atît de rea, dar cioara se bucura de copii săi, care ședeau în cuibul ce se afla în același copac de stejar.

Undeva; pe cer cu jale striga un vulture flămând și sunetele lui departe se răsfrînau în tăcerea dimineții de vară.

Se vede, că vîntul, în avea dimineață avea o mare sărbătoare, poate că bine s-a plimbat el, în ziua de eri, de aceia, că stătea neclintit și dormea, pe cînd soarele de acum ajungea la a două jumătate de zi.

și era această dimineață foarte caldă.

Hrișca, începea să înflorească și demult cartofii primesc țărina în jurul lor, ele se înmuiau de căldură și cu neputințăși-au lăsat spre pămînt frunzele și frunzele cartofilor pe curpen erau îngălbenite.

Un micul ghemulet care se arătase la început un micul nouraș, începea să se dilate și se făcu mai tărișor, mai mare.

Î-i era bine acestui nouraș, să înnoate sus de tot, în largul fără de margini al cerului în lumea lui Dumnezeu și deacolo să privească toate peisajele pămîntului, care era cu mult mai jos de acest noure.

Din această strașnică depărtare (foarte mare, mare) pe care plutea Nourașul) totul arăta foarte neobișnuit de frumos. Din depărtare, toate le prim mai frumos, mai astfel…

Așa ne este natura; să vedem frumusețea cu sufletul să vedem tot cei bine și frumos, mai departe de noi ci nu în apropierea noastră. și a mers în înnot fericit nourașul, în drumul său cu depărtări mari, care se oprea încetișor, ca un gînd plăcut, care se apropia de pămîntul cu frumoasele panouri, care îl înteresau mai mult; dealurile cu chezisul nisipos, cu panglicelei șerpește ale apelor sclipitoare, pădurile, toate frumusețele pămîntului, ce erau atrăgătoare ochiului acestui nou-născut nouraș, apoi tot frumosul pămîntului, care la mirat pe nouraș, pămîneau tot mai departe și mai departe, iar (Nourașul) acest departe se învelea cu un vual de fum albăstrui.

Acest noroc al Nourașului, fără neam (ea nu-și știa rodul neamului) nu-i dădea ei seama, că să cunoască amărăciunea cuiva. Nourașului i se părea, că toți în lumea aceasta ca și el, se bucură și le este bine cu soarta primită. Deaceia el, nourașul, nu știa, că lasă în urma sa nu prea mare dispoziții pe pămînt, cu se hapsinie vrea țărîna să-și potolească setea. Iată de la hotar pănă la hotar pe deal, acolo după sat, se clatină ușor spicele de orz, care s-au rumenit de razele soarelui.

Acesta-i vîntul, care numai ce s-a trezit și începe a căsca și a se întinde. Sărmanele spice cu atenție privesc nourașul. Cu timpul ele trag nădejde, că bunul nouraș, cu milostivirea lui le v-a da puteri să stee drepte pe picioarele lor. Dar, nourașul merjea mai departe numai umbra se arăta în urma lui, ca o fantomă, dar spicele stăteau în picioare și nu se jeluiau nimănui, de părea că au pierdut conștiința (fără puteri). Și era în jur o tristețe, care se strecura peste tot, ce a azvîrlit nourașul.

Doi greerași bravi au început să cînte și sau ascuns sub o frunză de (calujnița). Cîntecul lor era dedicat acestui nouraș, dar el nu le-a recunoscut bunătatea.

Păsările tot și ele au amuțit, iar un pârăiaș micuț se părea că și-a dus scârba în pământ, sub pietre, la umbra unor mici copăcei. Dar nourul plin de  fericire, și bucurie, luminos, ca ziua de mai, tot mergea și mergea pe cer, departe, în locuri neștiute. Î-i era cu puțină supărare, î-i era jale nourului, să părăsească aceste deprins, dar natura vie, î-l alunga și î-l tot alunga înainte și nu-i dădea răgaz de odihnă.

Așa mergea nourașul toată ziua. Spre seară, cînd soarele î-și lăsa razele spre asfințit, Nourașul ajunse în locurile, care nu semănau cu acelea, de unde el eși luase calea.

În fața nourului s-au deschis niște munți înalți, a căror vârfuri erau (veșnic) presărați cu omăt veșnic. Soarele a început să se ascundă la capătul pămîntului, ultimile raze de sore au colorat nourașul în culoarea focului și apoi s-au stins.

Un frig aspru al munților cu vârfurile lor au strâns nourașul presîndul.

Nourașul s-a zgribulit, s-a făcut mai micuț, mai subțirel, și-a găsit ascunzișul între  munți și s-a oprit, alăturîndu-se o stîncă bătrînă, Î-i era frică nourașului.

-         De unde te-ai târât sărăcuțule? - a întrebat Stînca.

Și mai mare era frica care l-a îmbrățișat.

-         Nu știu cei, speriat a spus Nourașul.

-         - Ce faci? Cu ce te ocupi?

-         Nourașul sa făcut și mai mic și tăcea.

-         Eu iubesc să ascult; ce se face în lume, - se îndreptăți nourașul.

-         Ce ai văzut tu, povestește-mi și mie. Nourașul puțin sa încurajat și a început a spune, cît e de bine pe pămînt, cît de fericit și voioși, cum cîntă gâzele și greierașii, erbiule, spicele (de grîne).

-         Cine e fericit acel crede, că toți sunt fericiți, - a spus vulturile.

-         Am fost și eu prin părțile acelea, de unde a venit Domnul Noure.

-         Acolo, spui, că e fericire?

-         Dar cum socoți tu, nefericire?

Acolo lanurile au plins cu ultima lacrimă, ca să-ți dea ție viață, fericitule Noure! și acum nici rouă nu este. Dar nu pentru acesta sunt date lacrimile, ca să te naști pe lume, să merji de aici-încolo, prin țări neștiute, străine…

Și mult mai spunea Vulturul (povestea). Vulturile il învinuia pe nourel.

Ascultă Nourașul învinuirile Vulturului și avu jale.

Trecuse noaptea, se făcea altă zi nouă, și iarăși pleca la drum nourașul.

Acum nourașul nu se simți fericit ca mai apoi.

Mult l-au înrâurit cuvintele vulturelui.

Treceau zilele, săptămînile, iar el, ca un afurisit, tot merjea prin toată lumea. și numai pe unde nu merse  el! Cîte nefericiri întîlnea în cale nourașul.

Ajunse și prin pustiuri, în fațase așternea marea, care nu avea marjini. Î-l ducea vînturile, rupeau în bucăți, firicelele firave se împrăștiau și nu mai avea astâmpăr nourașul. și s-a întors nourașul înapoi, de unde venise. Lanurile îngălbenise, erbile erau uscate, pe cîmpuri au ars steblele, care cu regret au întîlnit nourașul, s-a făcut întunecat, eșe și-a desfăcut cozile și așa au întâlnit nourașul, care a început a plînge cu lacrimi reci peste lanuri și dealuri costișe.

Stejarul bătrîn, spălîndu-și fața, s-a înveselit și s-a adresat către cucostîrcul, care demult î-i era prieten: - Iată ce vreau să-ți spun: vorbeștele la copii tăi, să nu zboare fără rost prin lume, căci și aici în locurile băștinașe ajunge de lucru, pentru fiecare.

Cucostîrcul tăcu. El astfel se uită la toate, dar poate că, nici nu auzi ce-i spuse prietenul.

 

 

        Совсем недавно мои друзья из Союза писателей России порекомендовали некоторые альманахи и сайты, где я увидел поэтические произведения Андрея Щербака-Жукова, которые совершенно неожиданно вернули меня в далёкое безоблачное детство, когда в старом родительском доме, вместе младшей сестрёнкой, я переживал за тонущего в болоте бегемота из бессмертного «Телефона» Корнея Ивановича Чуковского. Бегающие туда-сюда «еноты» и «бегемоты», грустный «птеродактиль-дактиль» и ленивый «одинокий тюлень» зачаровали окружающих детей, а внучка Лидии Константиновны Яна, студентка, вдохновилась стихами московского поэта и предложила бабушке перевести их на молдавский язык. Вот два из них - «Еноты-бегемоты» и «Одиночество»:

Enoți-beghemoți

-Scumpii mei enoţi

De ce nu sunteţi beghemoţi?

-Că nu dorim să fim 

Noi enoţii-beghemoţii...

 

Dragi beghemoţi,

-De ce nu sunteţi enoţi?

-Iată navem altă treabă!...

Cum beghemotul enot să devie?

 

-Ce,ce,ce?

Au zis ceilalţi enoţi,

Da-ţi-ne mai bine ceva de lucru

Să spălăm,rufe să călcăm!

Şi lăsaţi-ne fără compot!

 

Numai să nu prefaceţi

Pe noi beghemiţii în enoţii

Ce,ce,ce?

Noi vom scoate mitralierele,

Strînge-vom cîte un polc,

O roată de soldaţi

 

Vă lăsăm fără de haine,

Fără de ciubote,

Numai nu ne prefaceţi,

Pe noi,beghemoţii în enoţii.

Iată ce întorsătură,

Cineva să se ducă în pădure

Iar alţii în glod, în iezătură

Cineva se teme de avioane

Alţii vor să zboare...

Dar, cui îi este dat din născare,

Acel pe toate le are!

 

Singurătate

Trăia printre ghețari

O focă singuratică

Și această focă mare,grasă

Fierbea un singur pelmen

A întrebato un lamantin

-Dar, de ce fierbi numai unul singur?

-E ziua duminicii

Îmi este lene să gătesc ceva mai mult

Așa zic eu : Eu sunt singură focă, gătesc un singur pelmen.

 

     Жаль, что до сих пор не удалось воплотить наши поиски и труды в бумаге, но, как известно, надежда – умирает последней.

 

Юрий Иванов,

председатель Рышканской районной писательской организации

филиала «NORD» Союза писателей Молдовы им А. С. Пушкина,

председатель Молдавско-Белорусской литературной секции.

 

 

Прочитано 95 раз Последнее изменение Среда, 21 Февраль 2018 00:10
Авторизуйтесь, чтобы получить возможность оставлять комментарии