Вторник, 21 08 2018
Войти Регистрация

Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Create an account

Fields marked with an asterisk (*) are required.
Name *
Username *
Password *
Verify password *
Email *
Verify email *
Captcha *

Svetlana Alexievici și lecția Nobel

О белорусской писательнице - в Румынии 
 
Творчество лауреата Нобелевской премии в области литературы Светланы Алексиевич и до решения Нобелевского комитета привлекало внимание читателей и исследователей из разных стран мира. На странице "Светлана Алексиевич" в интернет-портале "Созвучие: литература и публицистика стран Содружества" были размещены статьи, эссе литературоведов из Азербайджана, Китая, России. Статья доктора наук из Баку Ирады Мусаевой была переведена на белорусский язык и опубликована в журнале "Нёман".
Профессор, доктор наук из Румынии Ливия Которча тоже проявляет интерес к творчеству Светланы Алексиевич. Пока что "Созвучие" размещает ее статью на румынском языке. Сама Которча в письме в адрес портала "Созвучие" написала, что высылает "статью-эссе о любимой всеми румынами писательнице Светлане Алексиевич". Надеемся, что знакомство с работами зарубежных исследователей творчества лауреата Нобелевской премии станет доброй традицией на интернет-ресурсе "Созвучие".
 
Кирилл Ладутько

Svetlana Alexievici părea a fi predestinată să ia premiul suprem în Literatură într-un moment al istoriei ce încearcă să-şi găsească expresia şi scriitorul care să-l reprezinte în tot ceea ce are el mai ne-aşteptat şi mai ne-ştiut. Născută, în Ucraina, din părinţi de etnii diferite-unul ucrainean, celălalt bielorus - ,crescută în Bielorusia şi formată în cultura rusă, noua premiată în Suedia ni se înfăţişează ca întruparea vie a trei popoare, cîndva egale prin esenţa slavităţii lor, în ultimele secole, însă, trăind sub semnul relaţiei stăpîn-supus, relaţie mascată de acţiunea de „civilizare” a vechiului imperiu rus şi, apoi, viciată de frazeologia egalitarismului imperial comunist. Aşadar, fiinţa acestei scriitoare poartă în ea însemne ale unei memorii etnice, culturale, sociale şi istorice pe cît de bogată şi de unitară, tot pe atît de plină de contradicţii, paradoxuri, fisuri şi semnificaţii profetice. Această prodigioasă memorie a putut fi adusă la viaţă, pusă să vorbească, să se înţeleagă pe sine şi să participe la dialogul universal despre om nu numai de o luciditate şi un curaj al gîndirii ieşite din comun, dar şi de o uriaşă capacitate de a renunţa la eul scriitoricesc, de a asculta omul din om, de a se plia pe vocea şi pe gîndirea altuia, de a  empatiza total şi definitiv cu omul ca individ şi cu viaţa lumii al cărei simplu ecou se vrea a fi.

De aceea, nu e de mirare că, atunci cînd, la 8 octombrie 2015 s-a anunţat că dintre cei nominalizaţi tocmai scriitoarei bieloruse i se va decerna Premiul Nobel pentru Literatură, s-au găsit destule voci care să-i conteste nu numai talentul literar şi apartenenţa ei la tagma slujitorilor artei, dar şi dreptul de a vorbi în numele uneia dintre cele trei etnii de care omul şi scriitorul Svetlana Alexievici se simte ataşată ca de o adevărată matcă.

Din puhoiul de atitudini şi intervenţii, pe diferite căi, în legătură cu această decizie se detaşează cîteva opinii de o deosebită violenţă, nu numai ideatică dar şi verbală, care vin din fostul spaţiu sovietic. Cele mai multe dintre ele, cum era de aşteptat, aparţin lumii scriitoriceşti şi societăţii ruse în întregul ei, dar nu lipsesc nici părerile depreciative, e drept, mai puţine, venind din mediul bielorus. Citindu-le, cu uimire şi chiar cu groază, şi aflînd cît de tîrziu şi de pervers au reacţionat şefii celor două state – căci Ucraina e prinsă încă în iţele unui război crud şi de rapt cu Rusia – la vestea premierii cu Nobel a unui scriitor din zona slavităţii răsăritene, îţi dai seama de impactul extraordinar, fie el şi cu semnul respingerii, al adevărului spus de această scriitoare asupra conştiinţei umane, încătuşate încă de comunismul muribund şi de stalinismul redivivus din zone întinse ale fostului spaţiu sovietic.

Astfel, într-un context cu totul ireverenţios, proaspăta nobeliată este numită de scriitorul Vladimir Krupin „un Soljeniţîn cu fustă”, expresie ce atestă nu numai antipatia profundă pentru cel care a dezvăluit lumii întregi fenomenul sovietic al „lagărului”, dar şi o părere aproape generalizată acum despre valoarea ca atare a Premiului Nobel, considerat a fi îndatorat exclusiv politicului, atunci cînd a revenit sau nu unui scriitor rus. „Cred că Premiul Nobel a încetat demult să fie un criteriu pentru realizări artistice reale”- scrie Mihail Zadornov, în timp ce redactorul şef al revistei „Literaturnaia gazeta”, Egor Holmogorov,  titrează: S-a dat Premiul Nobel pentru ne-literatură, pentru a putea conchide:

Pentru Rusia, premiul lui Alexievici nu are nici o importanţă.(...) Nu se poate da la infinit ( Premiul Nobel,L.C.)  scriitorilor de mîna a treia”. 

Opiniile de mai sus sunt în perfect acord cu  părerea lui Iuri Poleakov care declară ritos „că opera lui Alexievici e de nivelul mediu al publicisticii ruse” sau cu şi mai dura opinie a lui Eduard Limonov („A fost aleasă încă o scriitoare pentru gospodine, Svetlana Alexievici”). Nu poţi să nu constaţi că, în fond, etichetările de tot felul folosite de scriitori sunt în consonanţă cu înjurăturile staliniştilor „convinşi” şi cu strigătele purtătorilor de cuvînt pro-Putin cum că artiştii „ nu trebuie să se bage unde nu le fierbe oala. Există CC, există secretar general” 

În faţa unor asemenea declaraţii venind din partea unor intelectuali sau foşti activişti pare naivă opinia omului simplu cum că Svetlana Alexievici nu aparţine literaturii ruse pentru că „e puţin cunoscută în Rusia” şi „e rusofobă”. În realitate, scriitoarea bielorusă nu e rusofobă şi, pentru a dezminţi această învinuire, în Discursul Nobel ţinut pe 7 decembrie la Academia Suedeză, ea declară omenirii întregi:

Am trei patrii- pămîntul meu bielorus, patria tatălui meu, unde am trăit întreaga viaţă, Ucraina- patria mamei mele, unde m-am născut, şi marea cultură rusă fără de care nu mă pot concepe. Toate îmi sunt scumpe. 

Svetlana Alexievici nu e nici atît de puţin cunoscută în Rusia pe cît se spune. Admiţînd că publicul larg nu i-a putut citi toate cărţile, totuşi acesta a putut urmări la televiziune sau pe marile ecrane trei piese de teatru şi mai mult de două sute de telefilme şi documentare, realizate de către cunoscuţi regizori bieloruşi, ruşi, irlandezi şi japonezi, canadieni după textele ei şi difuzate intens chiar în Rusia. În plus, atenţiei aceluiaşi public nu i-au putut scăpa cel puţin două momente din biografia ei scriitoricească atît de zbuciumată: cu prilejul apariţiei în 1984 a scrierii Războiul nu are chip de femeie în cunoscuta revistă „Oktiabr”, autoarea a fost strict cenzurată şi învinuită de „coborîrea imaginii eroice a femeii sovietice”, lucru ce n-a împiedicat apariţia în 1985 a cărţii cu acelaşi titlu într-un tiraj de două milioane de exemplare; în 1992, veteranii războiului din Afganistan i-au intentat scriitoarei un proces politic la Minsk pentru „calomnie”.

La toate acestea s-ar putea adăuga interzicerea semnăturii Svetlanei Alexievici în Bielorusia, împrejurare ce-o obligă, în 2000, să se stabilească în Occident, de unde, în 2013, revine la Minsk, deşi mare parte dintre compatrioţi n-o consideră de-a lor. Nu credem că pentru a fi cunoscută de publicul larg rus sau bielorus n-a contat şi faptul că, în Europa, scriitoarea a obţinut cele mai însemnate premii literare şi distincţii de stat, a dat numeroase interviuri fulminante, imediat amendate sau salutate entuziast în fostul spaţiu sovietic, şi că, în 2013, era deja nominalizată la Premiul Nobel.

Nimic nou pentru reacţia mediului rusesc, scriitoricesc sau nu, la nobeliaţii proprii. Cu o ironie amară, în articolul său Un martor nedorit: cine se teme de cărţile Svetlanei Alexievici?, publicat în revista „Forbes” din 19-X-2015, criticul literar Serghei Medvedev readuce în memorie următoarele expresii care au sintetizat momentele importante ale acestei reacţii paradoxale, de neînţeles : „albgardistul Bunin, antisovieticul Pasternak, scriitorul vlasovist Soljeniţîn, parazitul Brodski”. Te întrebi : oare de ce din această listă a nobeliaţilor ruşi lipseşte tocmai Mihail Şolohov? La această întrebare răspund din păcate prea mulţi literaţi ruşi care, acum, o repudiază pe faţă şi pe ultima nobeliată în care s-au logodit, decis şi în mod fericit, jurnalistul şi literatul.

Convinsă fiind că, la actuala oră a istoriei, e nevoie de altă literatură şi de altă imagine a scriitorului, Svetlana Alexievici mărturiseşte în varii ocazii că a ajuns la înţelegerea acestui adevăr nu doar urmîndu-şi maeştrii în ale scrisului - Alesa Adamovici, Dmitri Bîkov şi, evident, deşi nedeclarat, Soljeniţîn – ci şi muncind din greu aproape patru decenii la rînd pentru a asculta şi înregistra cît mai multe voci ale oamenilor simpli. Multe dintre aceste voci i-au transmis gîndul lor că a venit timpul ca arta scrisului să revină la rostul ei originar – la apărarea sufletului uman şi, împreună cu acesta, a întregii lumi, mai mult ca oricînd, aflate în pericol de dispariţie totală. Motiv pentru proaspăta nobeliată de a răspunde învinuirilor de partizanat cu precizarea, făcută atît în Lecţia Nobel din 7 decembrie cît şi în discursul ţinut mai tîrziu la banchetul nobeliaţilor, că, de fapt, ea nu vorbeşte în numele nici unui popor, că nu apără nici o ideologie, că ceea ce i se impune este să găsească cuvinte de iubire şi să vorbească – fără nici un orgoliu al excelenţei şi cu cu modestia apartenenţei la cei mulţi – în numele întregii specii umane, în apărarea „lumii comune care se numeşte Pămînt”.

Se pare că la acest adevăr a aderat şi Comisia de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură, atunci cînd şi-a prezentat argumentele alegerii scriitoarei bieloruse, argumente din care spicuim: „Pentru creaţia ei polifonică – monument al suferinţei şi curajului din timpul nostru”.

„Creaţia polifonică” a Svetlanei Alexievici  însumează cinci cărţi scrise cu urechea plecată la glasul miilor şi miilor de «euri» strivite de marea istorie şi anihilate brutal îndeosebi de utopia socialismului şi comunismului în care acţionează, gîndeşte şi vorbeşte numai ceea ce se numeşte «noi». Aceste cărţi care prezintă moduri diferite de a îngenunchea eu-l, de a-i ignora sufletul, gîndirea şi simţirea în numele unei ideologii formează un ciclu pe care scriitoarea l-a numit Omul roşu. Vocile utopiei.

Prima carte a ciclului Am părăsit satul,din 1976, înregistrează o serie de monologuri ale ţăranilor bieloruşi, alungaţi din modul lor tradiţional de viaţă de sărăcie şi de industrializarea forţată prevăzută de construirea socialismului. Al doilea volum al ciclului, Războiul nu are chip de femeie, publicat în 1984 şi, apoi,  în carte în 1985, n-a putut trece neobservat, căci deja era atins aici mitul „eroismului” şi al „ măreţiei”, cultivat de o gîndire prin excelenţă militară, prezentă în educaţia, în viaţa de zi cu zi, în limbajul şi în însemnele obsesive ale puterii sovietice. Cea de a treia carte Ultimii martori: carte de istorii ne-copilăreşti, apărută tot în 1985, în ediţiile ulterioare, a mai primit şi titlurile Solo pentru o voce de copil, O sută de cîntece de leagăn. Înregistrînd amintiri despre cel de al doilea război mondial ale celor care l-au trăit avînd vîrsta copilăriei, ca şi cartea anterioară, acest nou volum ne propune o imagine a prezenţei nefireşti a războiului şi a orgoliilor forţei statale în cele mai delicate şi neajutorate ipostaze ale fiinţei umane.

Mişcîndu-se „ de la o voce la alta” în căutarea sensului existenţei eu-lui uman şi a chipurilor pe care le poate lua minciuna comunistă, Svetlana Alexievici ajunge la Kabul, în Afganistan, unde descoperă această minciună lăfăindu-se pe mari placarde în varianta frăţiei între popoare: „Poporul rus ajută poporul afgan frate să construiască socialismul”. Din ceea ce a văzut acolo şi din ceea ce a auzit în Rusia de la mamele ostaşilor ucişi în numele acestei minciuni, va construi scriitoarea următoarea carte a ciclului ei, Băieţii de zinc,apărută în 1989. Vocile mamelor de soldaţi adunate în această carte dezvăluie un adevăr cutremurător: mai îngrozitoare decît imaginea miilor de sicrie de zinc care se întorc „în secret” din Afganistan, în locul tinerilor plini de energie şi de entuziasm patriotic insuflat de lozinci şi lecţii mincinoase, se dovedeşte a fi viaţa soldaţilor care s-au întors acasă, definitiv inapţi pentru  viaţa paşnică, prizonieri de nelecuit ai instrucţiei primite pentru a ucide pe frontul afgan. Devenind asasini de toată mîna odată întorşi acasă, aceştia dovedesc cît de adîncă e vina puterii comuniste care poate face din tineri adevăraţi mutanţi, ne-conştienţi de sinele lor uman şi ascultînd, sub puterea drogului sau nu, doar de ordinul impersonal  „ucide!” ce răsună perpetuu în mintea lor. În faţa acestui fenomen pînă şi instinctul matern pare a demisiona, căci, aşa cum, cutremurător, mărturiseşte o mamă de soldat, ea „nu-şi mai recunoaşte fiul” în fiinţa revenită acasă de pe frontul din Afganistan.

Momente rare de luciditate îi decid pe unii dintre aceşti tineri aflaţi încă sub puterea „drogului sîngelui” să-şi curme viaţa, alăturîndu-se mulţimii de sinucigaşi, bulversaţi cu totul de schimbările bruşte din viaţa socială a oamenilor de după 1990. Acestui fenomen îi consacră Svetlana Alexievici cartea din 1993 Vrăjiţi de moarte.

Deja în momentul cînd s-a întîlnit cu Holocaustul şi cu Gulagul, literatura a înţeles că nu poate vorbi despre ele în limbajul ficţional cunoscut. V.Şalamov şi A. Soljeniţîn au concretizat în cărţile lor document această nevoie de decenţă a ficţionalului în faţa unei realităţi, care-i depăşeşte cu mult puterea de imaginaţie şi care nu se poate înscrie în realitatea normală a vieţii. Cu atît mai mult se va simţi neputincioasă arta în a vorbi în limbajul ei artistic despre realitatea Cernobîlului care, aşa cum au simţit-o şi o simt oamenii locului, precum şi cei care au întîlnit-o, vorbeşte despre o altă lume, o lume fără de om, despre vremuri postapocaliptice.

Aproape două decenii i-au trebuit Svetlanei Alexievici să vadă pe viu şi să suporte cu un curaj greu de întîlnit peisaje şi chipuri umane desfigurate într-un mod de neimaginat de explozia centralei, să culeagă mărturii de la martorii şi urmaşii acestora, să le priceapă în sensul lor adînc şi să le adune în cea mai bună carte a ciclului ei, Vocile utopiei. Drept titlu al acestei noi cărţi, publicate în 1997, a aleas[ expresia unei voci feminine din corul Cernobîlului pe care l-a ascultat : Rugăciunea de la Cernobîl.

Nu sunt puţini criticii care, comentîndu-i Svetlanei Alexievici cărţile şi Discursul Nobel, îi reproşează acesteia lipsa de amploare filozofică, simplitatea şi „cotidianitatea” gîndirii şi scriiturii. Într-o singură privinţă au dreptate aceşti critici: scriitoarea pare că nu vrea să părăsească deloc cotidianul în care se mişcă, gîndeşte, simte, vorbeşte fiinţa umană. Dar cotidianitatea frustă este tocmai ceea ce urmăreşte, vrea să păstreze şi să recreeze autoarea în toate scrierile sale ca expresia cea mai fidelă a eu-lui, a individualităţii umane, care, am văzut, este valoarea pe care vrea s-o surprindă constant în scrierile sale. Cu alte cuvinte, realizarea cotidianităţii ţine de o strategie narativă, dacă nu ar fi o impietate să vorbeşti despre strategie la autoarea, a cărei virtute esenţială este sinceritatea, demnitatea, lipsa de artificii şi autenticitatea discursului.

Cît priveşte dimensiunea filozofico-ideatică a operei, nici un cititor de bună credinţă nu i-o poate nega, numai pentru că scriitoarea bielorusă, încă de la primii ei paşi în ale scrisului, a ales să implice marile idei în scriitură altfel decît au făcut-o Dostoievski sau chiar Tolstoi ori Cehov, autori invocaţi, de cele mai multe ori interogativ, de vocile înregistrate în text sau chiar de rarele intervenţii ale vocii auctoriale. Această dimensiune este cu deosebire vizibilă în volumul Rugăciunea de la Cernobîl, o carte profetică în care vedem aievea imaginea viitorului omenirii, a cărui iminenţă a fost pregătită nu doar de catastrofa nucleară de la Cernobîl, nemaivăzută în lume, dar şi de modul în care a fost şi este tratată fiinţa umană – femeia, copilul, tînărul, bărbatul – în toate construcţiile sociale cunoscute în istorie care au cultivat şi cultivă forţa, falsul sentiment de măreţie şi eroism, orgoliul de stăpîn al lumii cu care specia umană a înaintat în ceea ce a crezut ea că este  marea istorie.

În toate momentele acestei istorii omul şi-a scris pe frunte „asasin” , găsind prea puţin răgaz să-şi asculte inima şi, mai ales, să înţeleagă ceea ce au îndrăznit să-i strige în auz veacuri la rînd cîteva glasuri de profeţi, mucenici, gînditori, scriitori. Svetlana Alexievici cutează să se alăture acestor glasuri, fiind atentă la cele mai mici nuanţe ale influenţei acestei istorii mari asupra sufletului uman a cărui realitate a fost aproape ignorată de literatură, mai ales în expresia vocii ei cotidiene şi a adevărului neînfrumuseţat, neprelucrat de filtrul auctorial. În atenţia exclusivă pe care o acordă individului uman, scriitoarea bielorusă a beneficiat şi de lecţia lui M.I.Lermontov care, la 1840, în romanul său Un erou al timpului nostru, propunea literaturii o modalitate literară proprie de realizare a imaginii omului, sintetizată în Cuvîntul înainte la „Jurnalul lui Peciorin”:

 Istoria unui suflet omenesc, chiar şi a celui mai neînsemnat, e aproape mai interesantă şi mai folositoare decît istoria unui popor întreg”. 

Cît priveşte simplitatea, tot Lermontov comentează şi dovedeşte prin romanul amintit mai sus că în artă aceasta este cel mai greu de obţinut şi de descifrat în sensurile ei adînci. Atunci cînd nu cade în simplism, simplitatea devine un atribut al creaţiei care-i garantează perenitatea şi clasicizarea, iar unei cărţi ca Rugăciunea de la Cernobîl numai simplismul nu-i poate fi reproşat. E suficient să-i priveşti, fără prejudecata artisticităţii cu orice chip, compoziţia pentru a realiza că avem în faţă o operă de o mare complexitate în simplitatea ei voită, o operă care pune în discuţie cîteva probleme esenţiale ale narativului, pe care autoarea însăşi le invocă în nenumărate rînduri. Este vorba, printre altele, de chestiunea textualizării unui real cu totul nou în istoria omenirii, dar şi de folosirea, în cu totul alte moduri decît au făcut-o predecesorii interesaţi de acest aspect al scrierii prozei, a  vorbirii ca text de sine stătător sau în calitate de con-text şi de paratext.

Dacă în cărţile anterioare istoria sufletului omenesc, a „omului mic” cum s-a spus ulterior, era prezentată în confruntarea acestuia cu puterea în ipostaza ei „omul şi statul”,„omul cu rangul” sau „omul cu arma”, în Rugăciunea de la Cernobîl acelaşi om are a se întîlni cu „omul cu atomul” şi cu făptuirile acestuia. Convinşi de propaganda mincinoasă comunistă cum că centralele atomoelectrice „sunt atît de sigure încît ele pot fi construite şi în Piaţa Roşie”, oamenii sovietici nu au făcut imediat legătura între „armă” şi „atom”, rezervînd acest sens doar bombardamentelor de la Hiroşima şi Nagasaki. De fapt, crezînd orbeşte în ceea ce le propunea puterea comunistă, ei nu s-au întrebat de ce, dacă sunt atît de sigure, centralele respective nu s-au construit chiar în Piaţa Roşie, ci s-au diseminat în ţările frăţeşti, după principiul comunist binecunoscut că unii sunt mai egali sau mai fraţi decît alţii. Împrejurarea a făcut ca explozia de la Cernobîl să-i surprindă complet nepregătiţi pe oamenii simpli, care n-au ştiut să se protejeze şi, cum spun martorii direcţi ai catastrofei, au putut „să se ducă la atom cu lopata”. La această crimă a neprevenirii asupra pericolului, pe care-l prezintă atomul necontrolat şi pus să lucreze într-o construcţie realizată ca oricare altă construcţie de interes economic, s-a adaugat secretomania sovietică care a sporit considerabil pierderile şi degradarea biologică a vieţii omeneşti, distrugerea completă a mediului. Tot ea explică şi prezenţa mai modestă în carte a vocilor adevăraţilor specialişti în energia atomică care, conform regulamentului impus de stat, trebuiau să rămînă mute.

Dirijînd vocile – martori şi victime ale dezastrului – Sveltana Alexievici denunţă toate aceste cauze alături de efectele lor cutremurătoare, punînd la lucru un rar simţ al gradării şi al compoziţiei, pe care, într-un interviu, o aseamănă cu o compoziţie muzicală. E o compoziţie de tip puzzle, des-centrantă în esenţa ei, a cărei imagine finală se configurează pas cu pas  în faţa cititorului şi cu participarea lui. Pentru a realiza această compoziţie, autoarea alege mărturiile cele mai percutante, în speţă, mărturiile de iubire [a], din care face pilonii pe care se va ridica întreaga boltă alcătuită din zeci de alte mărturii, cu sintaxa, intonaţia şi conţinutul lor specific. Alăturate după principiul unei armonii speciale în care zecile faţete readuc în text motivul principal al suferinţei nemaivăzute în această lume, filtrat prin tot atîtea conştiinţe, această armonie este destinată a ne transmite, prin corul de voci, moduri de a vedea, de a trăi şi de a comenta cele întîmplate într-o zi de Paşti a anului 1986.

Ziua fatidică se prezintă ca una care a afectat în primul rînd Bielorusia, dar a şi trimis pe toată întinderea pămîntului semnalul că am intrat într-un nou timp şi o nouă lume, fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru. Împrejurarea îi permite scriitoarei să sublinieze în chiar corpul cărţii ei, prin „monologuri”, „interviuri”auctoriale, intervenţii metatextuale şi epilog, puse alături de monologurile martorilor direcţi, sensul global, general uman şi chiar cosmic, al întîmplărilor pe care secretomania comunistă le vrea doar locale:

 Cernobîlul este, înainte de toate, o catastrofă a    timpului.

(...)Cernobîl este o taină pe care va trebui s-o aflăm. Un semn ilizibil. Poate o enigmă pentru secolul XX I(...) Nu este o carte despre Cernobîl, ci despre lumea Cernobîlului. 

În noua Lume a Cernobîlului, ca şi în Continentul Gulag soljeniţian, vieţuiesc oameni „cutremuraţi” , „cutii negre vii”care „spun texte noi (...) ce răzbat(...) dintr-o lume paralelă”, abia întrevăzută de conştiinţa umană obişnuită cu o altă lume. Întîlnindu-se, suferind atroce, în trupul şi în conştiinţa lor, cu noua lume în care, cum spune autoarea, „a izbucnit infinitul”, oamenii Cernobîlului vor spune texte personale  şi, în acelaşi timp, cu o semnificaţie general-profetică, semnificaţie contrasă de autoare în titluri care tună a revoltă sau izbucnesc în tragice lamentouri. Titlurile respective se structurează în adevărate poeme în monostih sau în distih, precum cele ce urmează:

O voce omenească singuratică, Interviu al autoarei cu sine însăşi despre o istorie uitată şi despre faptul că Cernobîl pune sub semnul întrebării imaginea noastră despre lume, Monolog despre o viaţă întreagă scrisă pe uşă, Monolog despre un cîntec fără cuvinte, Monolog despre vechile prorociri, Monolog despre faptul că nu ştim să trăim fără Cehov şi Tolstoi, Monolog despre filozofia carteziană şi despre cum să mănînci cu un alt om un sendviş contaminat, ca să nu-ţi fie ruşine, Monolog despre cum o viaţă măruntă e lipsită de apărare într-un timp măreţ, Corul poporului, Monolog despre ce se află mai departe decît Kolîma, Auschwitz şi Holocaust; Corul copiilor  etc.   

Şi nu e întîmplător faptul că prin vocile celor mai naivi dintre martori (ţărani, casnice, soldaţi aduşi din toată Uniunea sau simpli lucrători la centrală) se construieşte respectivul sens pilduitor, apocaliptic şi profetic al suferinţelor pe care le trăieşte nu doar omul ci şi tot ceea ce este viu pe pămînt. Printr-o ştiinţă desăvîrşită a lucrurilor şi printr-un mod absolut de a empatiza cu oamenii, retrăgîndu-se aproape complet din text, Svetlana Alexievici face ca glasurile înregistrate de ea să răsune din viitor ca o înfricoşătoare avertizare a pericolelor care-l pîndesc pe om atunci cînd nu este atent la alt om şi  nu respectă lumea în care trăieşte:

Lumea din jurul nostru, mai înainte supusă şi prietenoasă, acum inspira groază.(...) O lume cunoscută necunoscută.(...) Animalele din pădure (...) Merg triste, au ochii trişti(...). Pămîntul e o materie la fel de enigmatică precum sîngele.

Dar şi omul căruia i s-a dat în grijă acest Pămînt este la fel de enigmatic. A inventat ştiinţa, şi iată că această ştiinţă este nemulţumită de om pentru că, fiind o fiinţă biologică, acesta îi stă în cale. A inventat şi o tehnică pentru care, tot biologic, dar şi psihologic, istoric şi cultural, el încă nu este pregătit, ”nu este pe măsura ei”. Aşa încît,  prin ceea ce a făptuit la Cernobîl, omul cu atomul a făcut evident faptul că s-au încălcat nu numai relaţiile de încredere între oameni, pe care, fără nici un scrupul, i-a transformat în „roboţi vii”, ci şi relaţiile de încredere care trebuie să existe între om şi natură, aşa cum erau ele prevăzute în intenţia divină şi cum le trăiesc, în gesturi de o autenticitate şi inocenţă exemplare,  ţăranii alungaţi din satele lor de catastrofa atomică:

Bunica a făcut o plecăciune casei. A făcut o plecăciune spre magazie. Le-a dat roată şi a făcut o plecăciune fiecărui măr (...) Plîngea după capaci ca după oameni. „Stejarul meu drag! Mărul meu drag!”. 

În ultimă instanţă, martorii ne transmit că, prin Cernobîl, i s-a declarat divinităţii ultimul şi cel mai distrugător război purtat de om. Un război care, aşa cum îl trăiesc ţăranii din satele Cernobîlului şi cum pare să nu fie înţeles de oamenii de ştiinţă, este în esenţă un război al omului împotriva lui însuşi. Un război nu împotriva omului situat în alt neam, în altă naţiune sau în altă clasă socială, ci împotriva omului trăitor ca specie.   

Este aceasta o avertizare pentru oamenii de pretutindeni că soluţia la suferinţa pe care a provocat-o Cernobîlul şi promite a o spori în viitor dorinţa omului de a experimenta de dragul experimentului, nu este mitraliera sau tancul ori statul „în biserici cu lumînarea îm mînă”(„La noi omul e fie cu armă, fie cu o cruce. În toată istoria alt om nu a fost. Deocamdată nu este” spune o voce din carte) – ci construirea anevoioasă şi de lungă durată a unei noi conştiinţe. Abia această nouă conştiinţă, după părerea Svetlanei Alexievici, va şti cum „să transforme suferinţa în libertate” şi să fructifice „noua privire, poate mai departe de moarte” pe care i-a dăruit-o omului groaza şi adevărul că în lumea Cernobîlului, „nu ne naştem cum trebuie, nu murim cum trebuie. Nu aşa cum o fac toţi”. 

Deocamdată, şi aceasta este marea lecţie a cărţii  scriitoarei bieloruse, omul, care a văzut la Cernobîl cum se îngemănează frumuseţea cu răul, cum, sub presiunea groazei, întreaga cultură umană i se poate înfăţişa ca „un cufăr cu manuscrise învechite”, cum i se năruie încrederea „în orice om cu carte ca-ntr-un preot”, acest om nu şi-a pierdut credinţa că se poate salva pe sine şi poate salva lumea prin iubire: „învăţ de la iubire, vreau să înving frica prin iubire”. La această iubire – faţă de soţul desfigurat şi „destrămat” de radiaţii, de copilul născut monstru, de pămînt, animale şi copaci, de tradiţia în care s-a născut – se adaugă conştiinţa lucidă a jertfei de sine a locuitorului Cernobîlului. Pe glasuri diferite – de ţărani, de istorici, profesori, chimişti, atomişti, ingineri, vînători, academicieni – aceştia ne spun că ştiu cum  corpul lor distrus de radiaţii, cum groaza lor în faţa distrugerii pentru secole a naturii înconjurătoare, cum gîndul lor bolnav de vină „înregistrează informaţii pentru viitor. Pentru toţi”. Și înregistrează tot tocmai pentru ca specia umană să afle cum să supravieţuiască datorită acestor informaţii: „O să citească cineva şi o să priceapă. Mai tîrziu. După noi”. 

Nu putem să nu percepem aici o adevărată lecţie cu semnificaţie christică ce se adaugă, cred că destul de polemic, atîtor şi atîtor lecţii christice oferite de renumiţi gînditori şi scriitori din cultura lumii care nici cu gîndul n-au visat ce se poate întîmpla cu omul în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Rememorînd învăţătura creştină „iubirea vă va face liberi”, o voce din Rugăciunea de la Cernobîl invocă dostoievskiana  Legenda Marelui Inchizitor pentru a avansa ideea că trebuie să iubeşti şi să devii liber, pas cu pas şi prin gesturi nespectaculoase, în „timpul vieţii”, adică, în „timpul existenţial”, în „timpul individual”, iar nu într-un timp ideal promis şi zugrăvit de metafizică sau de ideologiile utopice ale lumii: „Cernobîl o să rămînă. Dar unde e viaţa mea? Iubirea mea?”

E un bun prilej pentru Svetlana Alexievici de a ne propune, mai ales cu secvenţele Corul poporului, Monolog despre simbolurile şi tainele unei ţări mari sau Monolog despre faptul că rusul vrea să creadă mereu în ceva, o radiografie grăitoare a mentalităţii „omului roşu”, crescut, educat şi trăit tocmai în raza timpului utopic pe care şi-a întemeiat comunismul doctrina. Autoarea întreprinde acest examen nu pentru a acuza, ci pentru a arăta la ce rezultate monstruoase poate ajunge înclinarea omului, „robit de un materialism de peşteră”, dar şi de „plăcerea de a filozofa”, de a călători cu „pasărea măiastră în mînă, în timp ce roţile carului lui se-nfundă în praful drumului”. Ea divulgă suferinţa pe care o aduce dorinţa omului de a se minţi cu închipuiri ale unui viitor incert, ignorîndu-se pe sine şi chiar ruşinîndu-se de sine cel de fiecare zi, crezînd orbeşte că deja trăieşte „frumos şi drept”, convins că el „e mai presus de tot”  şi visînd nu la o libertate interioară, ci „la slobozenie”, adică la o „anarhie” care-l obligă constant să stea cu arma în mînă şi să trăiască „în groază”.

Şi, precum în Legenda Marelui Inchizitor, Iisus coborît pe pămînt a doua oară stă închis în beciurile Inchiziţiei, neascultat de nimeni, tot aşa experienţa Cernobîlului pare a nu-i folosi la nimic „omului roşu”, intoxicat, se pare, definitiv, de iluzia măreţiei şi dreptăţii lui în lume. Cartea Rugăciunea de la Cernobîl vorbeşte îndeajuns de persistenţa acestei mentalităţi în chiar spaţiul care trebuia să-l convingă pe om de nocivitatea ei. Însă ultima carte a Svetlanei Alexievici Timpul second hand din 2013 pare a ne spune că fenomenul relatat anterior o interesează nu ca efect al unei politici locale, ci , am spune, ca manifestare a unei boli generale a omului ale cărei simptome se manifestă cel mai clar la «homo sovieticus».

În esenţă, în noua carte pe care, în 20 X, 2015, la un post de radio polon o numeşte „o cercetare a experienţei civice pe parcursul a două secole” şi „letopiseţ contemporan”, scriitoarea bielorusă ne propune să medităm la faptul că întreaga lume trece acum printr-o „eclipsă a raţiunii” care face posibil următorul tablou halucinant:

Apare la suprafaţă fiara (...)Poporul tace. Statul tace, jertfele sunt puse între paranteze. 

În context, e semnalat rolul  activ al „omului roşu” în instaurarea acestei situaţii şi se pune întrebarea de ce tocmai rusul a dus Revoluţia franceză pînă la ultimele ei consecinţe, de ce numai el a cutezat şi a reuşit să creeze în laboratoarele marxism- leninismului „omul nou”, opus „vechiului Adam”, omul proiectat şi de utopii neruse ale lumii. Aceasta este o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi gînditori şi scriitori ruşi care au simţit, ca şi Svetlana Alexievici, că înfierarea categorică a fenomenului şi punerea lui în seama unui singur popor ar putea fi răspunsul cel mai comod pe care-l pot da, realizînd că, de fapt, e nevoie, înainte de toate, să înţelegem de ce, după atîtea suferinţe, le este atît de greu oamenilor sovietici să se despartă de proiectul marxist-leninist, ba chiar să revină la forma sa cea mai dură – stalinismul.

Cîndva, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, P.I.Ceaadaev căuta nişte dominante ale firii rusului care-l fac ne-asemenea cu alte popoare. Mai aproape de noi, după prima revoluţie rusă de la 1905, Dmitri Merejkovski scria o carte cu un titlu grăitor pentru ceea ce s-a întîmplat ulterior, nu numai în ţara lui, dar şi în vecinătăţile acesteia: Rusia bolnavă. E o carte care, deşi intens tradusă în lume, n-a fost şi nu este citită cu atenţia pe care o merită.

Boala pe care o diagnosticau Ceaadaev şi Merejkovski şi pe care o radiografiază acum Svetlana Alexievici în Timpul second hand este vocaţia rusului pentru suferinţa în sine şi puterea lui de a se iluziona că suferinţa lui e de natură creştină. În realitate, cum o dovedeşte distanţa imensă de la cuvînt la faptă în ceea ce a întreprins Rusia fie şi numai în secolul XX, suferinţa pe care o invocă şi o suportă ea în numele „pravoslaviei”, acum, după Perestroika, este, ca întotdeauna, iubire de robie, neputinţă de a trăi în libertate, închinare în faţa statului şi a puterii, dispreţ pentru viaţa omului ca individ şi, mai ales, o mîndrie de sine diabolică întreţinută de refuzul de a conştientiza şi a-şi stăpîni propriile traume. Astfel înţeleasă, suferinţa a devenit un bun temei pentru instaurarea „timpului second-hand”, adeverind convingerea Avetlanei Alexievici că, de fapt, „omul roşu” n-a fost în stare să intre în imperiul libertăţii”, că „pentru libertate e nevoie de alt om: un om gata să lucreze cu interiorul său”.

Ca şi în cărţile anterioare, Svetlana Alexievici ne oferă în ultima ei carte „fotografi simple. Fotografii la minut”, realizînd, prin îmbinarea sintaxei, intonaţiei şi accentelor sentimentelor cartografiate, imaginea  vorbită a unui „stalinism redivivus” care înfioară şi, în acelaşi timp, adevereşte  calitatea autoarei de „istoric al invizibilului”.  Cu acest prilej,  ea consemnează cu regret că-şi exercită această calitate într-un moment foarte vitreg pentru un scriitor: momentul cînd el trebuie să se ridice nu împotriva puterii ca atare, ci chiar împotriva propriului său popor.

Şi cînd spune aceasta, Svetlana Alexievici se înscrie şi pe sine în „popor”, căci nu concepe a se apropia de alt om ca o scriitoare cunoscută, preferînd, cum declara la o întîlnire cu cititorii de la Teatrul „Odéon” din 5-XI-2015, să rămînă cu acest alt om „ o vecină în timp”, ce vorbeşte, ca şi el , simplu şi cu respectul strict al adevărului, despre lucrurile care o interesează: despre fiinţa umană şi despre relaţiile acesteia cu sine, cu timpul, cu spaţiul, cu întreaga creaţie şi cu divinitatea. Şi mai aflăm, din numeroase interviuri date de scriitoarea bielorusă că ea vorbeşte despre toate aceste lucruri  nu pentru a aduna documente pur şi simplu, aşa cum vor să ne facă să credem destui comentatori ai operei ei, ci pentru a releva, într-o proză bine şi atent construită, într-o formă care, după părerea noastră, vizează oratoriul, aşa cum s-a configurat el în creaţia cîtorva mari compozitori ai lumii, cît de puţin se cunoaşte omul pe sine şi de cîte ori şi cum a reuşit el să-şi înstrăineze şi să-şi maculeze, atît prin gîndire, cît şi prin faptă, propria esenţă.

În ce măsură cărţile, pe care le-a scris proaspăta nobeliată pe modelul acestei forme polifonice, se înscriu în cadrele a ceea ce pînă acum s-a numit literatură, această problemă rămîne a fi confirmată sau infirmată de viitor. Un aspect ce se poate semnala deja este că graniţele literaturii au fost demult deplasate sau chiar sfîşiate de destui scriitori prin tot felul de experimente, în principal, prin inserţia documentului în ficţional, dar şi prin amestecul ficţionalului în document. Se mai poate spune că vine un moment în care literatura nu-şi mai poate permite să transfigureze o realitate istorică şi socială de netransfigurat a omului în numele artisticităţii cu orice chip. Un moment în care, precum Svetlana Alexievici - care se declară„ un martor” al timpului ei, dar un martor în sens biblic- scriitorii ar trebui să ceară, în primul rînd, „un drept al omului de a nu ucide, un drept care nu este înscris în nici o constituţie”.

Dar acest drept este înscris, ca poruncă, în cărţile sfinte ale umanităţii. Şi ştim deja că de aceste cărţi au încercat să se apropie marile creaţii literare ale omenirii care, aşa cum se exprima, în eseul său Cuvîntul şi cultura din 1921, unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului XX, Osip Mandelstam, sunt menite a împiedica umanitatea să renunţe „la darul vieţii”şi să lase pămîntul fără om.

 

[a] Vezi O voce omenească singură, Monolog despre simbolurile şi tainele unei ţări mari, Monolog despre monstrul care oricum va fi iubit, O voce omenească singură.

Photo irl.by

Прочитано 239 раз Последнее изменение Пятница, 02 Февраль 2018 11:19
Авторизуйтесь, чтобы получить возможность оставлять комментарии